1. Hristos
2. Dragostea
3. Unitatea
4. Pacea lui Dumnezeu
5. Slobozenia
6. Bucuria
7. Slava
8. Râvna în slujire
9. Noi și Legea
10. Ghetsimani, Golgota și noi
11. Învierea lui Hristos și noi
12. Creșterea în natura duhovnicească:
a. Necesitatea creșterii
b. Hrana duhovnicească
c. Întristarea și smerenia
d. Îmbogățirea față de Dumnezeu
e. Ce împiedică creșterea
Firea pământească este asemenea unei mostre, după care putem aprecia natura diavolului. Oamenii firești își concentrează toată atenția asupra eului propriu, și caută să-și consolideze poziția, subjugându-i pe alții pentru a ieși în evidență. Firea are aceleași principii de comportament și în biserică.
Satana L-a ponegrit pe Dumnezeu în ochii oamenilor, pentru ca aceştia să poată accepta ispita lui. Oamenii conduşi de natura firească au aceeaşi înclinaţie: ei îi acuză pe alţii pentru a se arăta pe sine mai buni. Dacă eu învinuiesc pe cineva pentru imoralitate, aceasta încă nu demonstrează că am un nivel moral mai înalt. Domnul Isus a spus: „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:5). Firea se preocupă nu atât de starea aproapelui, ci caută să înjosească pe alţii pentru a se arăta pe sine la un nivel mai înalt. „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18:9).
Firea găseşte cuvinte de mustrare la adresa celor pe care în mod tainic îi invidiază, pentru că nu poate ajunge la acelaşi nivel ca ei.
Principiul naturii fireşti este de a-ţi asigura mai întâi partea materială, iar apoi să pui lucrurile duhovniceşti în slujba celor pământeşti.
La a doua ispită diavolul începe în același fel: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu...”. Prin aceasta el pune la îndoială că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Îi sugerează să Se autoconfirme printr-un semn supranatural. Adevărul duhovnicesc devine dependent de un fenomen pământesc. Astfel, pământescul se consolidează ca adevăr, iar duhovnicescul se confirmă în dependenţă de manifestarea lui în lumea materială. Aceasta este o distorsionare a princiipiilor Universului.
Dumnezeu promite să îngrijească de toate necesităţile omului, dar nu Se „angajează” să îndeplinească poftele firii pământeşti, care totdeauna Îl ispitesc pe Dumnezeu. ,,Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, cari au pierit prin şerpi” (1 Corinteni 10:9).
Dumnezeu nu intră în asociaţie, în legământ, în uniune cu lumea pentru a acţiona în comuniune cu ea. El are putere să predispună inima cârmuitorilor şi a dregătorilor, ca ei să nu constrângă pe poporul Său. Însă niciodată Dumnezeu nu pune în fruntea Bisericii pe guvernanţii lumii. Nici Biserica nu poate să fie condiţionată de influenţa mai marilor lumii acesteia. Domnul Isus ne învaţă: „Luaţi seama, să vă păziţi bine de aluatul Fariseilor şi de aluatul lui Irod” (Marcu 8:15). Din pasajul scris la Matei 16:6-12, înţelegem că aluatul simbolizează învăţătura. În Luca 12:1 găsim că aluatul fariseilor este făţărnicia. Nu avem o explicaţie directă ce înseamnă aluatul lui Irod, dar am putea deduce că este vorba despre învăţătura care susţine că autoritatea împăratului se extinde şi asupra orânduirii în Biserică. Dintotdeauna, împăraţii au căutat să-şi impună autoritatea în sfera credinţei şi să subjuge religia în folosul intereselor proprii. Acesta este păcatul lui Ieroboam (1 Împ. 13). La fel a facut şi Nebucadneţar, când a dat poruncă ca toţi să se închine în faţa chipului de aur. Dar slujitorii devotaţi ai lui Dumnezeu ştiu să răspundă provocării: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina înaintea chipului de aur, pe care l-ai înălţat! ” (Daniel 3:16-18).
Firea se leapădă de cei a căror tovărăşie ar putea să le creeze dificultăţi şi probleme.
Hristos nu-Şi va impune prezenţa acolo unde nu este dorit.
Domnul îi iubeşte pe toţi cu o dragoste nemărginită, dar numai cei care răspund la dragostea Lui, pot avea părtăşie cu El.
Totdeauna vor exista oameni fireşti în biserică, însă atunci când acestora li se dă posibilitatea de a influenţa atmosfera ei lăuntrică, slăbeşte frica de Domnul şi atmosfera duhovnicească între creştini. Ca rezultat apar certuri şi dezbinări, se pierde pacea şi rânduiala în biserică. Acest proces va continua până când provocatorii se smeresc cu căinţă şi lepădare de sine. Iar dacă nu se pocăiesc, va fi necesar să se ia măsuri disciplinare cu astfel de membri. În cazul în care firea a căpătat o autoritate atât de puternică, încât nu poate fi lichidată din mijlocul bisericii, membrilor spirituali nu le rămâne decât să iasă şi să formeze o comunitate separată, în care Duhul Sfânt va avea libertatea să consolideze natura lui Hristos.
Supunerea benevolă şi conştientă față de voia lui Dumnezeu, când ea duce la suferinţă, Îl proslăveşte pe Domnul mai mult ca orice altceva. Numai în această viaţă avem posibilitatea să-L proslăvim pe Creator printr-o astfel de credincioşie şi dragoste. În veşnicie, creştinii nu vor mai avea parte de suferinţă.
Un slujitor al lui Dumnezeu riscă să-și piardă autoritatea personală înaintea oamenilor, dacă vrea să apere cu tărie adevărul, dar acest preţ merită plătit.
Cea mai crâncenă luptă dintre fire şi duh se dă în câmpul dorinţelor noastre. Firea insistă întotdeauna ca necesităţile trupului să domine asupra duhului. Cele mai multe înfrângeri în luptă a credincioşilor se întâmplă atunci când ei cedează în favoarea firii. Cine cedează mult, cade definitiv, cine cedează puţin, continuă să lupte, dar are de pierdut în ce priveşte dobândirea bogăţiilor spirituale. Viaţa duhovnicească a acestor oameni nu este plină de belşug, ci una sărăcăcioasă, gata să se stingă în orice moment. Şi când unul este înfrânt în luptă, acest lucru se răsfrânge asupra celor din jur.
