Apocalipsa a fost si ramane o carte al carei inteles este disputat de multe scoli de interpretare. Fara sa facem abstactie de aceasta lunga istorie, in volumul de fata, vom insista pe rolul Vechiului Testament in decodarea mesajului ei. Prezenta referirilor la acest spatiu al Scripturii este unanim recunoscuta de catre exegeti. Este stiut si faptul ca Ioan nu foloseste citate, ci doar aluzii la textele vechi-testamentale. Iar pentru cititorul nefamiliarizat cu aceasta prima parte a Scripturii, tocmai natura aluziva a scrierii face dificila recunoasterea si intelegerea puntilor pe care Ioan le arunca in mod intentionat in acest spatiu al revelatiei. Ratiunea unui astfel de demers din partea autorului Apocalipsei este justificata de faptul ca singurul teren comun intre el si destinatarii scrierii lui era tocmai Vechiul Testament. Ioan apeleaza deci la arsenalul lingvistic al Vechiului Testament ca sa comunice celor sapte biserici mesajul primit intr-o haina atat de neobisnuita. Drept urmare, calatorind pe culoarul profetic al capitolelor 4-22, vom fi invitati deseori sa deschidem paranteze, pentru a zabovi pe intelegerea unor portiuni considerabile de text din aceasta parte a Scripturii. Astfel, avand ca temelie revelatia Vechiului Testament, vom incerca sa sondam si sa intelegem mesajul acestei ciudate scrieri. De-a lungul ei, Ioan insista pe alte trei aspecte majore ce se cer impletite cu importanta Vechiului Testament in efortul de decodare a mesajului sau: 1) natura profetica a scrierii 2) dimensiunea urgentei in implinirea evenimentelor profetite si 3) centralitatea Domnului Isus Hristos, prin care mostenim toate promisiunile scrise in cartea aceasta, Apocalipsa.
