Ionica

De la etajul cinci al blocului în care locuia bunica, Ionică privea în gol, cu fruntea-i arzândă lipită de geamul sufrageriei, în vreme ce lacrimi mărunte îi brăzdau obrajii. De când se știa, aceeași „priveliște”: rânduri-rânduri de blocuri cenușii, îngrămădite unul într-altul. Pe deasupra, coloanele de fum ale numeroaselor fabrici se înălțau de pretutindeni spre cer, iar în spatele lui…

În spatele lui n-avea ce vedea. De aceea nici nu se obosi să se uite, fiindcă știa prea bine ce era și, mai ales, ce nu era în apartamentul sărăcăcios în care el, cei doi frați și cele două surori locuiau cu bunica: nu era nimeni căruia să-i mai spună „tată” și „mamă”, nu erau bani, nici mâncare.

Dar ceea ce nu știa Ionică era că Dumnezeu Se afla chiar acolo, lângă el, și că-l iubea. Despărțit, în cele din urmă, de ai săi, el începe o nouă viață în casa unchiului Nicu, unde află că Domnul răspunde oricărei rugăciuni, oricât de mărunt ar fi copilașul ce I-o înalță.