De ce aceste narațiuni povestite acum două mii de ani continuă să ne suscite interesul și astăzi? Ce au în comun interesele și problemele noastre cu cele ale destinatarilor lor inițiali?
În ciuda acestei enorme distanțe în timp și spațiu, lumea în care Învățătorul Și-a povestit parabolele rămâne, în fond, foarte asemănătoare cu a noastră. În lumea noastră, ca și în Palestina primului secol, continuăm să facem pâine cu drojdie, să gătim cu sare, să condimentăm cu muștar și să pescuim cu năvoade. Continuăm să bem și să mâncăm (unii prea mult, alții prea puțin), să cumpărăm și să vindem, să ne căsătorim… Și la fel ca atunci, și astăzi este mai ușor să pierdem o monedă, un animal domestic sau un fiu decât să-i recuperăm. Soarele continuă să strălucească și peste cei buni, și peste cei răi, iar ploaia continuă să cadă (sau să nu cadă) și peste cei drepți, și peste cei nedrepți. Neghina crește încă în lanul de grâu și o mare parte din recoltă se pierde la fiecare seceriș pe sol stâncos, printre spini și pe drumuri…
În țările noastre, încă există soldați, colectori de impozite, preoți și comercianți, bogați nechibzuiți și cerșetori amărâți, regi care călătoresc și invitați egoiști, farisei pioși și angajați inutili, judecători nedrepți și văduve impertinente, administratori lipsiți de scrupule și datornici rău-platnici, patroni arbitrari și șomeri care nu sunt recrutați nici la prima oră, nici la a doua, nici la unsprezecea.
În jurul nostru, încă mai sunt prieteni agasanți, manageri profitori, căutători de perle, băieți ai tatei capricioși, hoți care operează noaptea și jefuitori care acționează în plină zi.
Și astăzi mai sunt, dar la un nivel mai înalt, accidente cu victime, mulți martori indiferenți și foarte puțini samariteni. Și astăzi oameni de afaceri milionari mor de infarct înainte să apuce să-și inaugureze noile companii, iar tineri nebuni risipesc moștenirea familiei și sfârșesc într-o cocină tragică, provocându-le o suferință adâncă părinților lor disperați și o ranchiună iremediabilă fraților lor mai mari.
Astăzi, ca și atunci, pentru a-i hrăni pe cei înfometați, ar trebui să înmulțim pâinile și peștii sau să transformăm pietrele în pâini. Sau, ceea ce ar fi un miracol și mai mare: să ajungem să împărțim și cu alții ceea ce avem…
Lumea noastră, mai mult decât cea din primul secol, este plină de nedreptate, violență, indiferență și durere. Este plină de războaie și de vești de războaie; o națiune se ridică împotriva altei națiuni și o împărăție contra altei împărății, cei mari împotriva celor mici și cei mici împotriva celor mari. Lumea noastră, sătulă de știri rele și de previziuni sumbre, are nevoie mai mult ca niciodată de cuvinte de speranță. Lumea noastră, plină de discursuri goale, are nevoie mai mult ca niciodată de mesajele lui Isus.
Parabolele Sale sunt astăzi tot atât de pertinente, sau impertinente, ca atunci când au fost rostite pentru prima dată.
Vom avea nevoie de parabolele Învățătorului câtă vreme în această lume cineva va avea nevoie de pace, dreptate, libertate, dragoste sau credință. Mesajul Său va rămâne viu câtă vreme în această lume va exista cineva cu o inimă suficient de tânără pentru a-și lăsa atelierul sau barca, a prelua ștafeta de la Învățător și a continua să Îi povestească parabolele.
Învățătorul n-a avut timp să scrie o carte. Sau poate S-a decis să n-o facă. Singurele Sale scrieri cunoscute au fost cele trasate pe nisip. Dar El a trăit cu intensitate, iar viața Sa este mai importantă decât toată literatura pe care ar fi putut să ne-o lase.
Discipolii Săi ne-au lăsat patru scurte compilații ale amintirilor lor: întâlniri personale, diverse povestiri uimitoare, câteva cuvântări și aceste parabole. Totuși, cu acestea, Învățătorul a devenit mai mult decât un autor – a devenit o autoritate.
